Cabinetul de la Elefant

"Mihaita, vino degraba la Iesi, sa vezi ce noutati mai sint la Cabinetul de la Elefant!" – asa ii scriau duducutele lui Mihail Kogalniceanu, pe vremea studentiei sale la Paris.

Era pe la o mie opt sute patruzeci si ceva. Elefantul indian din epistole trecuse de putin timp la Krishna pe atunci. Avea abia vreo zece ani de cind dadea numele salii de la etaj a Muzeului de Istorie Naturala din Iasi, infiintat in prima duminica a lunii februarie 1834 - anul mortii pachidermului - de boierii moldoveni. Solemnitatea inaugurarii Muzeului a avut loc la casa Bals, de pe ulita Podu Verde, azi bulevardul Copou. În aceasta casa Muzeul a functionat pâna în anul 1838, când s-a mutat în Sala mare de la Academia Mihaileana.

În anul 1840 s-a cumparat pentru Muzeu casa vornicului Costachi Sturdza, de pe ulita Hagioaiei, azi bulevardul Independentei nr. 16, cladire în care Muzeul împreuna cu Societatea îsi desfasoara activitatea si în prezent. În articolul 5 din Proiectul de cumparare al casei se mentioneaza: "Cumpararea acestei case este destinata special pentru Cabinetul de Istorie Naturala sau Muzeu, fiind facuta într-un scop al binelui public".

Elefantul Gaba

In vara anului 1834, in targul Iesilor a poposit circul italian Luzzatto si toata protipendada s-a ingramadit sa vada ce numai in carti citisera ca exista: un elefant pe nume Gaba. Nimeni nu si-ar fi inchipuit ca elefantul va si ramine la Iasi. Nu pentru ca i-ar fi placut ci, nefericire sau fortuna, elefantul a murit in timpul unei reprezentatii. Duducile au lesinat, gazetele au vuit! Vornicul Costache Sturdza a cumparat elefantul cu 135 galbeni, adica 4.400 lei romanesti de la acea vreme. Pina sa cada boierul la invoiala cu circarii, un roman din Tatarasi a furat pielea elefantului si a ascuns-o pe acoperisul colibei in care locuia (a ascuns-o sau a pus-o la uscat?). Scheletul lui Gaba, preparat de medicul-sef al armatei, Iacob Czihac, a fost montat in sala de linga Cabinetul lui Sturdza, in palatul sau din Ulita Hagioaiei. Cladirea mai adapostea atunci Societatea Medicilor si Naturalistilor, infiintata de Czihac si de Mihai Zotta "pentru curiozitati din alte tari, bogatii pamintene si subpamintene ale Moldovei", dupa cum spun cronicile, (ca un soi de muzeu al lui P.T. Barnum, tot din aceeasi perioada, ma gandesc). Saptesprezece ani mai tirziu, pielea elefantului s-a intors din Tatarasi la purtator. Vornicul Sturdza l-a adus pe medicul Martin Kieser tocmai din Germania ca sa inmoaie pielea intr-o cada (ca sa poata sa o intinda) si sa prepare licorile care s-o mentina tinara timp de sute de ani. Mulajul lui Gaba, in marime naturala, a fost construit pe un suport de lemn, modelat cu ghips pe dedesubt si asezat linga scheletul lui, spre lauda vornicului, care si-a vazut investitia intreaga si spre fericirea lui Gaba, care s-a vazut pe sine intreg, insa cu fizionomia probabil putin schimbata, daca l-ati vazut - pare intepat de albine:).

"Ei, cucoane, n-o mai crapat elefantul cela?"

1859. Grele incercari au urmat pentru boierii Moldovei. Simburele democratiei, ce le incoltea in vene incepind de la Revolutia pasoptista, s-a deschis la ceas de seara in Cabinetul de la Elefant. Capete luminate, alde Kogalniceanu, boierii Sturdza, Gheorghe Asachi si poetul Vasile Alecsandri, s-au adunat ca sa hotarasca soarta Moldovei. Doua urne de lemn - care mai erau la Muzeu cand am fost ultima oara pe acolo - au trecut de trei ori printre boieri. Pe una scria PRO si era desenata cu alb o bila plina, iar pe cealalta CONTRA - bila de sub inscriptie avea miezul negru. Multi gura-casca au stat de veghe pe scari in noaptea aceea. Din cind in cind, iesea cite-un boier sa-si mai limpezeasca mintile si sa-si mai linisteasca sufletul. Afara, insa, Mos Ion Roata ii intimpina cu privirea innegurata, intrebind: "Ei, cucoane, n-o mai crapat elefantul cela?".

Tirziu, in noaptea de 2 spre 3 ianuarie, Alexandru Ioan Cuza a fost ales drept candidat al partidei unioniste la domnia Moldovei. Marturii istorice ale momentului au ramas urnele, soba de caramida cu gura de metal inflorata pe margini, mesele din lemn de stejar, scaunele capitonate cu piele si Gaba, care i-a urmarit prin usile deschise, din salonul lui de alaturi.

Parfumuri de muzeu

Mirosul de lemn vechi tamiiaza lacasul Elefantului. Jiltul pe care statea Cuza in capul mesei este legat cu firul tricolor, asemeni unui tron patriarhal. Pe peretele de deasupra, tabloul mare al domnitorului si fotografia dupa care a fost pictat privesc in ochii doamnei Elena Cuza (fostul director al Muzeului, Vissarion C. Murgu, a descoperit tabloul doamnei in timpul unei vinatori de lilieci in podul Universitatii "Al.I.Cuza"!). Programul Partidei Unioniste din Moldova, de la 5 ianuarie 1859, este expus intr-o strana de sticla, spre a fi cunoscut si studiat de poporul de atunci si de acum, iar numele ctitorilor Muzeului sint pomenite in manuscrise de culoarea pergamentului.

• • •

Iesenii "respecta" linistea muzeului mai ceva decit muzeografii. In 2002, numai 3.000 de vizitatori au vizitat muzeul. Probabil ca ceva mai multi i-au trecut pragul in anii cand a poposit acolo expozitia de reptile vii.

Dar in fiecare Ianuarie 24 ar trebui sa ne gandim si la Muzeul de Istorie Naturala... daca tot ne dorim ca aceasta zi sa fie Sarbatoare Nationala. Atunci Iasul a cedat statutul de capitala in favoarea Bucurestiului, cu promisiunea ca orice dorinte ar avea ca oras ii vor fi satisfacute - Elefantul Gaba sta marturie ca asa a fost - dar de care uneori Bucurestiul nu vrea sa isi aduca aminte.

Surse:
Daniela Sargu, evenimentul.ro, 25-02-2003
http://www.bio.uaic.ro/Muzeu/prezentare.html
http://www.bucatarianoastra.com/artacultura-f26/muzeul-de-istorie-naturala-iasi-t3170.htm


Multe ar putea elefantul Gaba povesti

In Cabinetul de la Elefant au tinut Iacob Czihac si Gheorghe Asachi primele lectii ale Academiei Mihailene despre cunoasterea naturii. Insemnate apoi intr-un volum, acestea au constituit primul manual de Stiinte ale naturii scris in limba romana. Tineretul iesean se aduna aici ca sa afle noutati din stiinta, asa cum oamenii de litere se intruneau la Junimea. Elefantul era la fel de cunoscut ca Maiorescu. Domnisoarele de la pensionul Oltea Doamna au fost aduse aici de profesoara Lucia Manta, ca intr-un laborator de biologie, pentru a discuta "problemele grave ale dentitiei la elefant": dupa ce trece de 55 ani, maselele i se tocesc, fara sa-i mai creasca altele si elefantul moare de foame...

Pentru a face fata nevoilor crescânde ale Muzeului "Departamentul din launtru", prin porunca 11 599 din 16 april 1844, aproba ca locul viran de la est de Muzeu sa fie amenajat într-o piata publica pentru desfacerea produselor agricole: fân, faina, miere, vin, lemne de foc, cherestea, etc... Producatorii plateau o taxa de care beneficiau Societatea si Muzeul. Piata publica a fost desfiintata în anul 1872, când, din initiativa lui Grigore Cobalcescu si Anastasie Fatu, locul se îngradeste si se organizeaza o mica Gradina Botanica în care Dimitrie Brândza, conservatorul Muzeului din acea vreme, planteaza diferiti arbori, printre care cei doi stejari seculari declarati în 1973 Monumente ale Naturii.

Muzeul pastreaza în colectiile sale piese donate la inceputul secolului XIX de catre mitropolitul Veniamin Costachi (o colectie de oase de mamut si rinocer paros, gasite agatate drept contra greutate la cumpana unei fântâni din Râsca, tinutul Falticenilor), domnitorul Mihail Sturza (elefantul indian Gaba), aga Alecu Bals, Gheorghe Asachi si altii. Colectiile de minerale, roci, pasari si animale impaiate, pe care ei le-au donat, alcatuiau pe atunci o avere comparabila cu cea a Vistieriei Moldovei, care functiona la parter.

Socotelile cronicarilor

Cheltuielile de intretinere ale Muzeului de Istorie Naturala erau, in 1834, de 6.000 lei pe an (cu jumatate mai mult decat costase elefantul decedat). Cladirea in care se gaseste acesta a fost cumparata de administratia muzeului de la vornicul Costache Sturdza la jumatate din costul intretinerii, adica mai ieftin decat leshul. Mediul din fata muzeului nu era tocmai academic. Pe Ulita Hagioaiei, era o larma si un du-te-vino continuu: carutele taranilor, pline cu griu, porumb, orz si ovaz erau cautate mai ceva ca mierea in stupi. Trasurile boierilor care veneau la elefant se opreau sub bolta palatului, slugile lasau scarile jos, deschideau usa si boierii coborau. Caii boierilor erau dusi sa se adape in havuzul din piata, alaturi de cei ai pietarilor. Diferentele mergeau mai departe de canafi si de seile cusute cu fire pretioase. In 1864, prin porunca domneasca, pietarii erau obligati sa plateasca o taxa pentru a-si adapa caii in havuz, iar banii adunati erau folositi pentru intretinerea muzeului. Patruzeci de ani mai tirziu, profesorul Dimitrie Brindza a adus pe locul pietei o mica gradina botanica, a doua din tara, dupa cea a lui Anastasie Fatu, din 1856. "Copiii" lui Brindza traiesc si astazi in parcul din fata intrarii in muzeu: sint doi stejari, acum avind venerabila virsta de 130 ani.

La insistentele lui Gheorghe Asachi, odata cu vinzarea cladirii, Sturdza a donat muzeului si elefantul. Razboiul a lasat urme adinci asupra colectiilor donate de boieri la infiintare. Un bombardament aerian a distrus 90 la suta dintre acestea si o mumie egipteana pe deasupra. Gaba, piesa de rezistenta la propriu si la figurat, nu a fost atins de bolidul ucigas.

la Iasi nu exista 14 decembrie 1989.

La 20 de ani de la intamplari, in presa ieseana nu a existat ziua de 14 decembrie 1989. Astazi vor scrie despre "ieri", pentru ca televiziunile centrale si Primaria si-au adus aminte de 14 decembrie 1989.

Aniversarea de 20 de ani ar fi fost un moment bun sa ne amintim de Dinamoviada la judo mutata brusc la Iasi, de masinile de pompieri din Piata unirii, de spalarea statuii lui Cuza in decembrie, de "circulati, circulati", de schimbarea statiilor de tramvai din Piata Unirii si Filarmonica intr-una singura pe Cuza Voda, de numarul de militieni din oras... de zvonurile referitoare la fluturasii facuti cu radiera... despre cei arestati atunci... de multe puteam sa ne aducem aminte.

Masoni ca noi

Compasul si echerul

"Compasul si echerul sunt simbolurile de baza ale masoneriei, necesare pentru ridicarea unor edificii stabile si drepte. Prin analogie, devin simboluri ale virtutii si constiintei care conduc la perfectionarea spiritului. In aceasta cheie se poate identifica in Echer Moralitatea si in Compas Spiritualitatea. In alti termeni, Echerul simbolizeaza sinceritatea si justitia intentiei, a hotararii si a operei, adica reprezinta o obligatie, o norma imuabila, un trebuie, in vreme ce Compasul semnifica hotararea, capacitatea, geniul. In cadrul gradului de ucenic, primul simbol il controleaza pe al doilea, in timp ce in cadrul celui de-al doilea grad, cele doua simboluri se echilibreaza, iar in al treilea compasul controleaza echerul. Astfel, pe grade, sunt semnificative raporturile dintre cele doua puteri" - gasim pe Internet semnificatiile acestor ustensile utilizate in zidarie.

Desenul de mai sus nu este sigla vreunei loje masonice, ci este stema Universitatii Tehnice Gh. Asachi din Iasi. Tot nu am inteles semnificatia cartii inchise invers, care apare si pe stema Universitatii Al. I. Cuza (despre care s-a spus la randul ei ca ar avea elemente masonice). La utilizarea cartii in heraldica, se spune ca daca apare deschisa semnifica o manifestare a stiintei, iar daca sunt inchise inseamna consiliere.

Codul lui Asachi

Niste studenti au gasit o explicatie, citand o sursa istorica: <<"Despre revolutionarii romani de la 1848, este mai usor sa spui cine nu a fost mason, decit cine a fost, zic specialistii in istoria masoneriei. Explicatia vine atit din faptul ca o intreaga generatie de tineri boieri a studiat la acea vreme in scolile pariziene, unde masoneria era in floare, dar si din faptul ca „ toti cei trei mari ctitori ai invatamintului romanesc, Gheorghe Lazar, Gheorghe Asachi si Ion Heliade Radulescu, au fost masoni“, afirma Nestorescu-Balcesti.>>

Daca pentru compas si echer e simplu de aflat care le sunt semnificatiile, pentru cartile inchise invers tot nu am gasit semnificatia. Cine stie?

P.S.
Spiru Haret nu a fost si el mason?

Pe data viitoare, badie!

Daca ar fi sa invit la masa pe cine as vrea eu, badia Mihai ar fi primul la care m-as gandi. Pentru asta as pune la rece cativa litri de vin; ar trebui sa vina si nea Ion Creanga, chiar daca asta ar insemna ca litrii de vin sa aiba de zece ori echivalentul lor in mancare.

Sau mai degraba as opri masa la Bolta Rece ("dom' Mihai, vin cu doi prieteni diseara, pot sa rezerv o masa?"), jos in crama, unde ei - nea Creanga si badia Eminescu - puteau sta si cu zilele. Desi se spune ca s-au cunoscut cand Eminescu era inspector scolar si venea in inspectie la clasa lui Creanga, s-au imprietenit si au ajuns si mai prieteni petrecand la Bolta Rece. Ar mai trebui sa fiu atent ca cei de la Bolta Rece sa nu ii vada cand cei doi s-ar incalzi de la vin si ar incepe iarasi prinsoarea lor - care intr-adevar, pare foarte amuzanta dupa 2-3 litri de vin de caciula - si anume aceea cu "cine se tine cel mai mult bea pe gratis". Intotdeauna nea Ion a crezut ca va castiga, fiind mai mare in betelie decat badia Eminescu, insa fratele Mihai intotdeauna il pacalea si isi folosea bastonul pentru a se usura pe sub masa (asa nu se mai auzea susurul), pe podeaua de pamant batucit. Deci iarasi ar fi urmat sa fie randul lui nea Ion sa plateasca, daca nu ar fi fost invitatii mei.

L-as asculta pe badia Mihai insufletit, ridicandu-se peste masa, cu pumnul ridicat, explicand furios cum sta cu politica (oare cat timp mi-ar lua sa ii explic ce e cu alegerile europalamentare, si cum ar reactiona la procentele castigate de liberali?). Nea Ion l-ar aseza pe scaun cu o mana pe umar, si badia s-ar fi lasat jos cu o lovitura de pumn in masa... si-ar fi aprins o tigara de tutun rasucit... s-ar fi uitat dupa rotocoalele de fum, ar fi luat paharul in palma mainii cu tigara si, chemandu-i pe lautari mai aproape, ar fi canta molcom un cantec despre Bucovina.

Mai tarziu ar fi dat promisiunea de a pleca la schimb cu o cafea, iar aroma cafelei s-ar fi impletit cu mirosul de 4711 Kölnisch Wasser al badiei. Atunci si-ar fi spus in barba ca era tanar si nu ii venea sa creada ca o sa invete a muri vreodata... "asa e, n-as fi crezut; si chiar mai exista un sens ascuns in versul asta" - ca invatatul presupune repetitia si astfel noi murim in fiecare zi cate putin... de-abia cand invatam sa murim pe deplin dam si Prüfung-ul... unii il luam, altii il pierdem si ramanem cu o restanta. Cand a scris versul asta mai avea o luna pana sa implineasca 34 de ani ... ce gand mai tulburator putea sa coboare prin toc, la cei 33 de ani christici, decat acela ca ne-simtirea din tinerete care nu il lasa sa creada ca moartea va veni vreodata e doar fum... ca fumul albastrui de tigara...

Nu ar fi putut sa citeasca atata daca n-ar fi fost cei doi prieteni - tutunul si cafeaua... datorita cititului nici nu mai vedea in afara paginii cartii: nici lumina mica, nici mucegaiul, nici maldarele de carti din jur, nici patul de fier... doar buchea cartii, tigara si cafeaua, toate in patratul mic al mesei din mansarda din Viena, luminat de lompa. Cand se terminau banii le putea vedea pe toate la lumina cruda a zilei, insa primea iar bani la cateva zile dupa ce scria acasa... carti, tutun, cafea, chirie. Universität. Rar, ein Bier bitte cu ceilalti Studierenden din Romania. Si mai rar bilete la Wiener Oper la pret mic pentru studenti. Atat. Si scris, mult scris. Cafea si tutun sa fie...

Mai apoi, in noapte, tacut, i-as insoti, mai intai pe Eminescu la tipograful de la Timpul unde sta in gazda in Ticau, mai apoi spre bojdeuca, prin mahalale, ocolind luna oglindita in balti, impinsi inainte inspre casa de latratul potailor din Sorogari, potai starnite de sudalmele adresate prin gard celor de pe drum din Sararie...

Si intorcandu-ma singur din Ticau in noaptea racoroasa, adulmecand aerul mirosind a a pamant reavan dupa ploaie, as pasi grabit, cu mana pe o bucata micuta de carton galbui pe care as tot scoate-o sa o citesc la lumina felinarelor: "M. Eminescu Prim Redactor al ziarului Timpul"... iar pe drum i-as striga in gand: "Noaptea miroase a tei, badie, miroase tare de tot a tei!"

P.S.

Bădie Mihai,

Ai plecat și mata din Ieşi, lăsând în sufletul meu multă scârbă și amăreală.

Să deie Dumnezeu să fie mai bine pe acolo, dar nu cred. Munteanul e frate cu dracul, dintr-un pol el face doi; ş-apoi dă, poate nu-s cu inima curată când grăiesc de fratele nostru că-i cu dracul, în loc să fie cu Dumnezeu.

Dar, iartă și mata, căci o prietinie care ne-a legat așa de strâns nu poate să fie ruptă fără de ciudă din partea aceluia care rămâne singur.

Această epistolie ţi-o scriu în cerdacul unde de atâtea ori am stat împreună, unde mata, uitându-te pe cerul plin cu minunății, îmi povesteai atâtea lucruri frumoase… frumoase…

Dar coşcogemite om ca mine, gândindu-se la acele vremuri, a început să plângă…

Bădie Mihai, nu pot să uit acele nopți albe când hoinăream prin Ciric si Aroneanu, fără pic de gânduri rele, dar din dragostea cea mare pentru Ieşul nostru uitat si părăsit de toţi.

Şi dimineața când ne întorceam la cuibar, blagosloviţi de aghiazma cea fără de prihană si atât iertătoare a Tincăi, care ne primea cu alai, parcă cine știe ce nelegiuire am făptuit şi noi.

Ţi-as scrie mai multișor, însă a venit Enăchescu si trebuie să plec cu dânsul la tipografie.

Cu toată dragostea, Ionică

Ieşi, 1877, decembre

"Serjent Ţurcanu dorobanţ, s'trăiţ!"

Dintotdeauna am incercat sa imi inchipui: cum ar fi fost sa traiesti evenimentele care ne-au marcat istoria ca tara? Cum ar fi fost sa fii acolo? Ma intreb: "Cum ar fi fost sa il cunosti pe Cuza?" "Cum era Eminescu pentru prietenii lui?" "Cum era Iasul interbelic?"... mi-a placut sa ma pun in situatiile si momentele istorice din trecut si sa imi inchipui cum s-au petrecut ele. Oare toti cei care au asistat la un eveniment istoric important si-au dat seama de acest lucru, sau nu, pentru ca tocmai atunci trebuiau sa isi cumpere lemne, sau tocmai atunci s-a intamplat ceva acasa care era mult mai important? Intrebari la care incerc - pentru mine - sa le gasesc raspuns.

De aceasta data am ajuns aici: cum ar fi ca tie, Constantin Tzurcanu, un sergent de dorobanti din Vaslui sa ti se spuna "Penesh" in radere de catre soldatii shugubeti din celelalte regiuni ale Romaniei, si asta in principal din cauza penei de la caciula, care facea parte din uniforma tuturor? Sa te superi sau nu? Bun, banuiala ta este ca ti s-a spus Penesh atat de la pana de curcan, cat si datorita mersului tau cu miscari scurte, cu pieptul inainte. Si - culmea culmilor - din cauza ca tocmai ti-au spus Penesh - s-a potrivit si ca numele tau sa poate fi transformat din "Tzurcanu" in "Curcanu' ", tot datorita penei si mersului... sau mai intai ti-au spus "Curcanu' " de la nume si dupa aia ti-au adaugat si prenumele de "Penesh"? Oare sa te superi ca soldatii rad de tine pentru ca esti din Moldova, sau sa treci mai departe lasand in urma rasul lor, cu gandul ca nu te faci de ras atata timp cat iti faci treaba bine? "Lovi-i-ar boala sa ii loveasca!... Doar decoratiile din piept nu au ajuns acolo puse cu mana, nu? Iaca poa' sa rada cat vor...!"

Mai apoi, dupa razbel, poetul natiunii Alecsandri a vrut sa te cunoasca. Mircestiul e aproape si din om in om cineva i-a spus de povestile pe care le-ai adus cu tine. I-au spus si despre rusinea la care te-au supus schilodindu-ti numele doar pentru ca racanii sa poata sa mai uite de noroaiele transeelor. Bardului i-au placut povestile tale si - pacatele mele - tocmai asupra numelui de batjocura a zabovit. A ras dandu-si capul pe spate in lumina verandei, lasand sa i se vada dintii de sub mustata si mai apoi si-a cerut scuze cand ti-a vazut fatza plina de amarul ocarei racanilor. A spus ca vrea sa puna in stihuri restul povestilor si te-ai mai inseninat gandind ca ti se va face dreptate... poate or citi si racanii versurile si o sa vada ei cine esti cu adevarat! "O să vezi nea Ţurcane... parole d'honeur că n-o sâ mai râdâ nishi nimini di tini! Sâ mai luăm un păhărel!"