Rumegam continuu...

De ce ne ocupa atat de mult timp sa ne ajustam cu trecutul?

Care e mecanismul prin care bobul de grau galben, stand linistit in hambar, inca s-ar gandi la brazda din care a incoltit firul? De ce suntem fiinte rationale si totusi rumegam trecutul pana nu mai are gust, il lipim "sub pupitru" (cum se spunea la scoala) pentru ca mai apoi sa il luam din nou la rand ca sa descoperim cat de mult s-a amarat sau si-a pierdut gustul intre timp?

Incercam sa facem fata trecutului in prezent pentru ca viitorul sa ne gaseasca pregatiti? Nonsens.

Exista prezent, probabil exista viitor... dar trecutul ne preocupa si ne consuma din timp cel mai mult... chiar si numai la modul la care ne afecteaza prezentul si ne determina viitorul... Poate ca sunt persoane carora nu le pasa de trecut si nu sunt afectati de faptul ca in 1995 au fost prinsi fara bilet in tramvai... dar poate altora, un eveniment similar le-a marcat existenta. Poate ca avem momente in care fiecare dintre noi se intreaba: ”dar daca faceam altfel, atunci?”.

Mai bine ramaneam maimute, sau mai bine aveam capacitatea de a prevedea viitorul, ca macar lucrul asta sa ne preocupe...

Eminesciana...

Ploua, e noapte,

Si luna vegheaza

Dulcile vise

Ce joaca-n continuu

Sub pleoapele-nchise.

Iar raze de stele

Lichide si calde,

Picura-n noapte

Nuante de galben

Pe micile-ti pleoape.

Dorm si zambesc,

Vise frumoase.
Cand ma trezesc,

Visele pier.

Fulgere curg,

Tunete cad,

Durerea nu-mi spala

Apa de jad.

Iar focul incearca

Sa-mi tina aproape:

Glumet cu-ncaperea,

Se joaca cu umbre.

Lumini colorate,

Sentimentelor sumbre

Deschid zagaz.

Fumul ce urca,

Flacari ce scad,

Tu esti departe,

Doar ganduri desarte

Imi  sunt aproape...

Lemnele ard.