19.XI.1942

Pentru început, trebuie să fim clari în a spune şi a nu uita că România a participat ca parte a Planului Barbarossa a lui Hitler atunci când a atacat Uniunea Sovietică în 1941. Faimosul ordin al lui Antonescu adresat armatei şi ţării de a trece Prutul desigur că încă trezeşte ecouri emoţionale şi în zilele noastre, pentru că şi acum îl putem înţelege. Dar ca ţară, mai departe de Nistru nu aveam de ce să mergem, însă justificarea  de atunci a mareşalului a fost că o înţelegere militară cu Germania trebuia respectată până la revocarea ei, iar asta fără să existe un acord militar scris între cele două ţări. 

Consider că ordinul: "Ostaşi, vă ordon, treceţi Prutul!" nu trebuie glorificat în zilele noastre, măcar pentru faptul că era doar o exprimare românească a voinţei lui Hitler de a ataca Uniunea Sovietică. Al doilea motiv ar putea fi acela că după acest ordin a mai trecut o lună sau aşa ceva până ca armata română să găsească un punct favorabil de trecere a Prutului, adică prin iulie 1941, iar până atunci s-a considerat necesar ca populaţia evreiască de la Iaşi să fie "strămutată", probabil din considerentul destul de exagerat că masivele grupări de corpuri de armată române din jurul Iaşului ar putea fi subminate de semnale luminoase sau altfel de acţiuni mai puţin clare atunci ca şi acum, poate prea exagerat prevăzute înainte să se producă  Dar asta e o altă poveste tragică a acelor vremuri, neînţeleasă şi absurdă chiar şi acum, mai ales că "strămutarea" a dat ocazia ca acei oameni să fie îmbarcaţi în trenuri care să se plimbe cât mai mult, cu acele consecinţe pe care le ştim sau ar trebui să le ştim şi să le comemorăm.

După campaniile de înaintare continuă din Basarabia şi Odessa din 1941, armata română a înlocuit armatele germane şi italiene la Cotul Donului şi în sudul Stalingradului, germanii fiind absorbiti în zonă cu foarte multe forţe şi echipamente în bătălia pentru Stalingrad.

Romanii au preluat fostele pozitii pe aripa stanga si dreapta a frontului pentru Stalingrad, pe aliniamente foarte lungi – 150 de km la Cotul Donului, de exemplu si similar la sud de Stalingrad – care nu erau amenajate complet pentru aparare, facand ca armatele romane sa stea intr-un fir lung, fara rezerve in spate si fara indeajuns de multe elemente blindate mobile care sa respinga un atac sovietic mai important. Sovieticii au pregatit operatiunea de atacare a aripilor stanga si dreapta (unde intamplator se aflau romanii) pentru incercuirea Armatei a 6-a germane in jurul Stalingradului – ceea ce s-a si intamplat si a inceput sirul pierderii razboiului de catre Germania lui Hitler – si am pierdut in noiembrie-decembrie 1942 peste 150.000 de soldati morti, raniti, disparuti sau luati prizonieri, dintr-un efectiv total de ~600.000.

Batalia germanilor pentru Stalingrad a inceput efectiv pe 23 august 1942, iar trupele romane care urmau sa ajunga la Cotul Donului si sud de Stalingrad au inceput sa plece cu trenul din tara tot in luna august. 

Asezarea trupelor romanesti la Cotul Donului a inceput pe 8 august 1942 la gara din Stalino si s-a finalizat pe 8 octombrie, trupele germane înlocuite iesind cu mare viteza din amplasament ca sa ajunga in jurul Stalingradului. Tot de la sfarsitul lui septembrie romanii au inceput sa vada miscari de trupe la nord de Don si le-au raportat superiorilor. Pe 30 septembrie Hitler anunta caderea iminenta a Stalingradului, ca ala era principalul lui obiectiv pe termen scurt si a alocat si resurse pentru asta.

Separat, dupa ce s-au asezat la Cotul Donului, romanii au facut ceva teste pe la mijlocul lui octombrie cu tunurile de 37 mm pe un tanc avariat si surpriza… blindajul de 12 cm al tancurilor T-34 era practic doar zgâriat.

Anthony Beevor scrie in „Stalingrad”:

„Îngrijorarea românilor a început să crească când au început să-şi dea seama de concentrarea inamică. Fiecare divizie românească, având doar câte şapte batalioane, era obligată să acopere un front de 20 de kilometri. Marea lor problemă era lipsa unor arme antitanc eficiente. Nu aveau decât câteva tunuri antitanc de 37 mm, trase de cai, pe care ruşii le porecliseră “bătaie la uşă” deoarece proiectilele lor nu puteau să penetreze blindajul tancurilor T-34. Bateriile de artilerie româneşti se confruntau cu o gravă lipsă de muniţie deoarece se acordase prioritate Armatei 6.

Statul-major al Armatei a 3-a a raportat pe 29 octombrie Cartierului General al Grupului de Armate temerile sale. Mareşalul Antonescu i-a atras, la rândul său, atenţia lui Hitler asupra situaţiei serioase cu care se confruntau trupele sale, dar Führer-ul, aşteptând în continuare să primească de la o zi la alta vestea cuceririi finale a Stalingradului, îşi concentrase atenţia asupra altor evenimente de importanţă majoră.”

Informatiile pe care le transmiteau romanii mai departe le discutau in primul rand cu Paulus care teoretic era la fata locului, dar le transmiteau si in tara si din ce scrie mai sus i-au fost transmise lui Hitler tarziu, pentru ca romanii de-abia le capatasera. Totusi, nu cred ca au fost mai mult de 5-6 rapoarte ale Serviciului Special de Informatii, din care ultimul de la un prizonier sovietic capturat cu o zi inainte de 19 noiembrie 1942. Lipsurile armatei romane proveneau in principal din faptul ca liniile feroviare erau pline cu trenuri cu echipament german si armata romana nu avea cum sa transporte nici trupe (multe unitati romanesti au ajuns in mars de 350-600 de km de la gari la front) si nici bunuri, chiar daca unele ar fi fost disponibile in tara – cum ar fi hrana pentru trupa si cai si/sau echipamentul de iarna.

„Urgenta introducerii diviziilor romane pe front a impus ca marsul de 600 de kilometri sa fie executat: – in ritmul cel mai rapid, neasteptandu-se concentrarea unitatilor si formatiunilor diviziilor si fara posibilitatea antrenarii treptate a trupelor si animalelor; – cu o hrana insuficienta pentru oameni si cai, fata de eforturile mari si prelungite cerute unitatilor; -intr-o regiune saraca, cu drumuri naturale si cantonamente insuficiente.

Nici chiar regimentelor nu li s-a ingaduit sa se adune inainte de a incepe marsul spre zona de operatiuni. Citez cazul unui batalion din Regimentul 9 Dorobanti, debarcat la 9 septembrie, care nu a putut ajunge regimentul sau decat la 22 septembrie, dupa aproape 350 km de mars” scrie intr-un raport ulterior generalul Petre Dumitrescu, comandantul Armatei a 3-a.

In al doilea rand lipseau tunurile de minim 75 mm, dar probabil ca germanii se bazau pe faptul ca diviziile de blindate din ariergarda – una germana si una romana –pot opri un atac al tancurilor sovietice, chiar daca ele trec de linia frontului. ~Edit: plus aviatia germana care ar fi putut opri un atac, dar fiind ceata timp de cateva zile, nu au putut sa se ridice de la sol.~ Minele magnetice anti-tanc nu erau suficiente, dar ele erau doar unul din ultimele metode de vanare a carelor, memoriile celor care au fost acolo arata ca nici cocktail-uri Molotov nu aveau la indemana, care ar fi ajutat si ele. Dealtfel e posibil ca soldatii romani sa nu fie prea doritori sa se apropie de tancuri, mai ales in lipsa unei experiente in genul asta de lupta si desi echipei de 2-3 voluntari care distrug un tanc li se promisese un concediu de 40-45 de zile.

In al treilea rand, asezarea trupelor romane pe front si pregatirea si demararea atacului sovietic s-au intamplat practic in decurs de 2 luni.

Consider ca batalia de la Cotul Donului ar fi avut un alt rezultat - mai bun pentru romani si poate si pentru germani - daca Paulus ar fi fost de accord sa sustina un atac asupra pozitiilor sovietice de dincoace de Don, dar el probabil nu indraznea sa ii propuna asa ceva lui Hitler, care astepta ca el sa cucereasca Stalingradul.

Tot Beevor:

„Primele avertismente în legătură cu o concentrare pe flancul Donului au sosit la sfârşitul lunii octombrie. Generalul Dumitrescu comandantul Armatei 3 române, susţinuse de mult timp că sectorul său nu putea fi apărat decât dacă ţineau întregul mal, folosind Donul ca obstacol major antitanc. Dumitrescu recomandase cucerirea şi a ceea ce mai rămăsese din malul sudic, la sfârşitul lunii septembrie dar Grupul de Armate B, deşi acceptase argumentaţia sa, a spus că toate trupele disponibile urmau să fie concentrate asupra Stalingradului, capturarea oraşului fiind considerată în continuare iminentă”

*****

Cotul Donului pe Google Earth, la 75 de ani după.

Așezarea armatei române și armatei sovietice în zona râului Țarița (în centrul imaginii) şi Ţuţkan (în stânga) la Cotul Donului, 19 noiembrie 1942. 

La Nord-Est de localitatea Golovskii (care acum nu mai există), încercuită într-un oval cu un semn de batalion în partea de sus, este valea Ciaplin, lângă localitatea Raspopinskaia, unde au fost capturaţi în 24 noiembrie 1942 majoritatea prizonierilor români de război din zona, în afară de cei care s-au retras în "căldarea" de lângă Stalingrad. 

După cum se vede din imagine, armata română nu era deloc aflată pe malul Donului, distanţa cea mai mare dintre râu şi liniile româneşti fiind de 25 de km în acea zonă, şi mult mai mare în dreapta localităţii Kleţkaia, în marea buclă a Donului, care nu apare în imagine. De asemenea, liniile româneşti din imagine sunt doar o parte din lungimea frontului, care avea o lungime de 150 de kilometri. Pentru exemplificare, o distanţă de 150 de km este distanţa parcursă de râul Prut între Iaşi şi Bârlad.

Armata a 5-a Tancuri sovietică a avut acumulări mari de tancuri pe dreapta râului Don, după cum se vede în imagine. După declanşarea atacului din 19 noiembrie 1942, diviziile de tancuri au pornit înspre localitatea Usti Hoperskaia, au mers în sud şi în dreptul diviziei sovietice de puşcaşi 119 au făcut uşor stânga, distrugând flancul diviziei a 14-a române şi lăsând loc restului armatei sovietice să curgă înspre poziţiile româneşti.

Click pentru foto mare 

 

Fosta așezare Belosoin.

 Fosta așezare Belonemuhin

Fosta localitate Gromki, pomenită în rapoarte și memoriile celor care au scăpat vii de la Cotul Donului. În imagine se văd ruinele localității și sunt desenate clădirile și curțile existente în 1942. Pe hărţile de atunci nu apare o biserică (pomenită în memoriile celor care au scăpat cu viaţă) în spatele căreia a fost un cimitir al ostaşilor români, dar poate era în stare de ruină. Un cimitir apărut după 1941 există totuşi marcat pe hărţile sovietice mai noi.

Golovskii -  ruine și așezarea din 1942. Ultima localitate în care a fost punctul de comandă al ”grupului Lascăr”, atacată în 22-23 noiembrie 1942 şi de unde a scăpat maiorul Răşcănescu, iar generalii Lascăr şi Mazarini au încercat să o evacueze împreună cu trupele înspre Nord-Est. Este deasemenea localitatea unde au fost trimişi parlamentari sovietici pentru a solicita trupelor româneşti să se predea.

Pentru mai multe detalii dati click aici:

 Documente inedite despre negocierile sovietice de capitulare ale generalilor Lascar si Mazarini

Pin-ul galben din imagine arată un cimitir marcat pe hartile sovietice post-1942, în mijlocul câmpului, la distanțe mari de alte localități - cel mai probabil un cimitir al ostașilor români.

Este cel mai probabil şi localitatea unde bunicul meu se odihneşte, fiind dat dispărut în lupte la 22 noiembrie 1942, conform documentului eliberat de arhivele militare româneşti, .

+
Dumnezeu să îi odihnească în pace,
la peste 1500 de kilometri de casă

Tranșee românești la Cotul Donului, așa cum apar ele pe Google Earth în prezent:

 

Tranșee sovietice, așezate practic de cealaltă parte a unei văi, în fața celor românești:

Dovezi încă prezente ale forței atacului de artilerie sovietică de la Cotul Donului din 19 noiembrie 1942, care a durat o ora şi jumătate în pregătirea atacului armatei - cicatrici ale unor cratere de explozii cu diametrul între 7 și 20 de metri, care arată că poziţiile româneşti au fost lovite aproape metru cu metru:

Această postare va fi completată în mod continuu. 

Urmăriţi-o si mentionați sursa dacă împărtăşiţi imagini sau text. 

Vă mulţumesc.