Daca ar fi sa invit la masa pe cine as vrea eu, badia Mihai ar fi primul la care m-as gandi. Pentru asta as pune la rece cativa litri de vin; ar trebui sa vina si nea Ion Creanga, chiar daca asta ar insemna ca litrii de vin sa aiba de zece ori echivalentul lor in mancare.Sau mai degraba as opri masa la Bolta Rece ("dom' Mihai, vin cu doi prieteni diseara, pot sa rezerv o masa?"), jos in crama, unde ei - nea Creanga si badia Eminescu - puteau sta si cu zilele. Desi se spune ca s-au cunoscut cand Eminescu era inspector scolar si venea in inspectie la clasa lui Creanga, s-au imprietenit si au ajuns si mai prieteni petrecand la Bolta Rece. Ar mai trebui sa fiu atent ca cei de la Bolta Rece sa nu ii vada cand cei doi s-ar incalzi de la vin si ar incepe iarasi prinsoarea lor - care intr-adevar, pare foarte amuzanta dupa 2-3 litri de vin de caciula - si anume aceea cu "cine se tine cel mai mult bea pe gratis". Intotdeauna nea Ion a crezut ca va castiga, fiind mai mare in betelie decat badia Eminescu, insa fratele Mihai intotdeauna il pacalea si isi folosea bastonul pentru a se usura pe sub masa (asa nu se mai auzea susurul), pe podeaua de pamant batucit. Deci iarasi ar fi urmat sa fie randul lui nea Ion sa plateasca, daca nu ar fi fost invitatii mei.
L-as asculta pe badia Mihai insufletit, ridicandu-se peste masa, cu pumnul ridicat, explicand furios cum sta cu politica (oare cat timp mi-ar lua sa ii explic ce e cu alegerile europalamentare, si cum ar reactiona la procentele castigate de liberali?). Nea Ion l-ar aseza pe scaun cu o mana pe umar, si badia s-ar fi lasat jos cu o lovitura de pumn in masa... si-ar fi aprins o tigara de tutun rasucit... s-ar fi uitat dupa rotocoalele de fum, ar fi luat paharul in palma mainii cu tigara si, chemandu-i pe lautari mai aproape, ar fi canta molcom un cantec despre Bucovina.
Mai tarziu ar fi dat promisiunea de a pleca la schimb cu o cafea, iar aroma cafelei s-ar fi impletit cu mirosul de 4711 Kölnisch Wasser al badiei. Atunci si-ar fi spus in barba ca era tanar si nu ii venea sa creada ca o sa invete a muri vreodata... "asa e, n-as fi crezut; si chiar mai exista un sens ascuns in versul asta" - ca invatatul presupune repetitia si astfel noi murim in fiecare zi cate putin... de-abia cand invatam sa murim pe deplin dam si Prüfung-ul... unii il luam, altii il pierdem si ramanem cu o restanta. Cand a scris versul asta mai avea o luna pana sa implineasca 34 de ani ... ce gand mai tulburator putea sa coboare prin toc, la cei 33 de ani christici, decat acela ca ne-simtirea din tinerete care nu il lasa sa creada ca moartea va veni vreodata e doar fum... ca fumul albastrui de tigara...
Nu ar fi putut sa citeasca atata daca n-ar fi fost cei doi prieteni - tutunul si cafeaua... datorita cititului nici nu mai vedea in afara paginii cartii: nici lumina mica, nici mucegaiul, nici maldarele de carti din jur, nici patul de fier... doar buchea cartii, tigara si cafeaua, toate in patratul mic al mesei din mansarda din Viena, luminat de lompa. Cand se terminau banii le putea vedea pe toate la lumina cruda a zilei, insa primea iar bani la cateva zile dupa ce scria acasa... carti, tutun, cafea, chirie. Universität. Rar, ein Bier bitte cu ceilalti Studierenden din Romania. Si mai rar bilete la Wiener Oper la pret mic pentru studenti. Atat. Si scris, mult scris. Cafea si tutun sa fie...
Mai apoi, in noapte, tacut, i-as insoti, mai intai pe Eminescu la tipograful de la Timpul unde sta in gazda in Ticau, mai apoi spre bojdeuca, prin mahalale, ocolind luna oglindita in balti, impinsi inainte inspre casa de latratul potailor din Sorogari, potai starnite de sudalmele adresate prin gard celor de pe drum din Sararie...
Si intorcandu-ma singur din Ticau in noaptea racoroasa, adulmecand aerul mirosind a a pamant reavan dupa ploaie, as pasi grabit, cu mana pe o bucata micuta de carton galbui pe care as tot scoate-o sa o citesc la lumina felinarelor: "M. Eminescu Prim Redactor al ziarului Timpul
Bădie Mihai,
Ai plecat și mata din Ieşi, lăsând în sufletul meu multă scârbă și amăreală.
Să deie Dumnezeu să fie mai bine pe
acolo, dar nu cred. Munteanul e frate cu dracul, dintr-un pol el face
doi; ş-apoi dă, poate nu-s cu inima curată când grăiesc de fratele
nostru că-i cu dracul, în loc să fie cu Dumnezeu.
Dar, iartă și mata, căci o prietinie care
ne-a legat așa de strâns nu poate să fie ruptă fără de ciudă din partea
aceluia care rămâne singur.
Această epistolie ţi-o scriu în cerdacul
unde de atâtea ori am stat împreună, unde mata, uitându-te pe cerul plin
cu minunății, îmi povesteai atâtea lucruri frumoase… frumoase…
Dar coşcogemite om ca mine, gândindu-se la acele vremuri, a început să plângă…
Bădie Mihai,
nu pot să uit acele nopți albe când hoinăream prin Ciric si Aroneanu,
fără pic de gânduri rele, dar din dragostea cea mare pentru Ieşul nostru
uitat si părăsit de toţi.
Şi dimineața când ne întorceam la cuibar,
blagosloviţi de aghiazma cea fără de prihană si atât iertătoare a
Tincăi, care ne primea cu alai, parcă cine știe ce nelegiuire am făptuit
şi noi.
Ţi-as scrie mai multișor, însă a venit Enăchescu si trebuie să plec cu dânsul la tipografie.
Cu toată dragostea, Ionică
Ieşi, 1877, decembre
Un comentariu:
:) de dor...
Trimiteți un comentariu