Nobel pentru svabii stramutati

O romanca de origine germana (sau invers) a castigat premiul Nobel pentru literatura, scriind despre viata ei in regimul comunist. Numele ei este Herta Muller si povestea ei, desi neobisnuita sau prea obisnuita pentru acele vremuri, m-a facut sa imi aduc aminte despre cum i-am vazut eu pe svabii din zona Timisoarei.

Sora mamei mele s-a stabilit cu foarte multi ani in urma in Timisoara, fiind de fapt crescuta acolo de un frate al mamei ei (bunica mea, ii stiti deja casa:). Mai tarziu, devenind inginer agronom, a locuit in comuna unde isi avea serviciul. Prima oara am mers in vizita la ei in 1987, anul cand Herta Muller reusea sa emigreze in Germania. Nu stiu daca din cauza varstei intelegeam foarte bine situatia de atunci, insa, stand acolo o vara intreaga, am avut putin contact cu cultura svabilor.

M-am mirat ca peste tot sunt multi care vorbesc ungureste si nemteste (desi regula nescrisa era ca atunci cand printre ei se afla chiar si doar un roman, sa vorbeasca romaneste), ca multe cartiere ale Timisoarei au denumiri nemtesti (Josefin, Elisabetin, Fabric, Freidorf), iar multe obiceiuri traditionale din jur erau cu totul altfel decat ale noastre - la care nu fusesem expus totusi prea mult la varsta aceea.

Am vazut astfel un soi de parada nemteasca cu orchestra, tineri imbracati in rochii tiroleze (fetele) si camasi albe (baietii), am participat la o nunta nemteasca in comuna Mashloc, am invatat unul-doua cuvinte nemtesti si tot la fel unguresti, ma uitam cu interes la cartile pe care le citeau ei (majoritatea scrise de acelasi scriitor - Konsalik, probabil un soi de Sandra Brown)... pe scurt a fost un prim contact destul de important cu o alta cultura "conlocuitoare".

Vreo doua-trei povesti mai importante mi-au ramas in minte de atunci. In primul rand m-a impresionat nunta nemteasca. A avut loc in sala caminului cultural, dansurile erau pe muzica nemteasca de orchestra (am si dansat, dar acum nu imi dau seama de cine s-a rugat matusa mea ca sa danseze cu un copil ca mine, ca nu mai tin minte), mancarurile erau diferite (compot de visine si sos de hrean ca garnituri la friptura, prajituri diferite de ceea ce mancasem vreodata, facute de o nemtoaica din comuna), traditii diferite (femeia care a copt prajiturile s-a deghizat in timpul nuntii intr-o babuta cu mana rupta si trecea cu o sita pe la mese, in care oamenii trebuiau sa puna bani separati fata de cei pentru miri), am ascultat glume nemtesti la care radea toata lumea si radeam si eu de-aiurea pentru ca nu stiam limba. A fost prima nunta la care am vazut un bar... (bun, doar cu bere la sticla si vin varsat si ceva tarie parca) - daca mai vroiai de baut in afara de ceea ce era pe masa, mergeai la bar, nu ami venea nimeni la masa sa te serveasca. Ce sa zic? A fost o nunta mai frumoasa si mai civilizata decat multe nunti la care am fost (la restul e adevarat ca a trebuit sa dau bani, de data aceea s-a ocupat matusa mea:).

Alta poveste a fost legata de niste vecini ai matusii, de pe strada respectiva. Aveau vreo 60 de ani si trebuiau sa plece intr-o saptamana in Germania, impreuna cu mama unuia dintre ei, in varsta de vreo 80 de ani. Aveau lucrurile impachetate, dulapurile goale, si erau foarte speriati. Ii stiam de mai dinainte, iar acum imi dadeam seama si eu de cat de speriati erau: dupa o viata (buna, rea) traita in casa ta, odata decizia luata, trebuia sa impachetezi totul si sa pleci. Lucrurile pe care nu le puteai cara le vindeai. Cand pleca vreo familie din vreo comuna, vorba umbla si lumea mergea sa vada ce vinde: reviste nemtesti adunate in timp, mileuri, tablouri, tacamuri... tot ceea ce nu merita carat era vandut. Ceea ce nu era vandut era dat cadou (nu prea dadeau lucruri de valoare, ca deh...), iar ceea ce nu lua nimeni era lasat in podul casei. Insa cu tine iti luai tot ceea ce avea valoare, mobila din lemn masiv - pentru ca aveai voie si umbla vorba ca in Germania se vinde bine daca ai nevoie de bani - asternuturi, haine, carti... totul. Puneai in cufere si asteptai urmatorul pas, controlul lor in vama. Lasai casa fara alte pretentii: daca aveai casa intr-o zona unde se stabilisera deja tigani, cel mai probabil tot niste tigani urmau sa vina in ea. Umbla vorba ca vin oameni din Moldova special ca auzisera ca primesc case gratis "lasate de nemti". Nu stiu de unde venisera exact locatarii fostelor case svabesti, dar in mod sigur daca te uitai peste gard, iti dadeai seama care casa e locuita de nemti si care de romani: cele ale nemtilor aveau iarba verde in toata curtea, alei de piatra pe care sa pasesti inspre casa si gradina, flori pe pridvor, animalele in curtea din spate... pe cand cele are romanilor aveau curtea din pamant batatorit, gainile peste tot pe acolo, jucarii stricate imprastiate prin noroi, saci cu coceni sau porumb sprijiniti de casa...

La plecare erau o serie de formalitati, dar cea mai importanta era ca se pleaca cu aprobare de la statul roman - se stia ca pentru fiecare svab caruia i se da voie sa emigreze, statul german platea mii de marci. Trebuia sa astepti "sa se faca plata".

Pentru ca urma sa ma intorc peste o zi la Iasi, si pentru ca ii stiam pe batranii care urmau sa emigreze pentru totdeauna, m-am dus la ei acasa sa imi iau la revedere. Am tinut minte ce mi-a spus matusa mea, si anume ca "nemtii se bucura si apreciaza un cuvant bun mai mult decat daca le-ai da un cadou"... i-am incurajat, le-am spus ca totul va fi bine, ca drumul nu va fi asa greu (in timp ce ma uitam la dulapurile masive pe care hotarasera sa le ia cu ei), ca se vor intoarce repede in vizita... zambeau amar. I-am imbratisat si am plecat inspre casa, gandindu-ma ce greu le va fi sa fie dezradacinati la varsta lor.

Peste 10 minute cineva batea la poarta casei noastre. Erau tot ei si venisera sa imi dea cadou o ciocolata si alte lucruri marunte care nu se gaseau la noi. Era randul meu sa fiu emotionat de ei. Multi ani dupa aceea o tot intrebam pe matusa mea ce mai fac, cum s-au descurcat dupa ce au plecat... batrana de 80 de ani a mai trait cativa ani in Germania, insa tot timpul a suferit. Cuplul se adaptase oarecum, insa veneau foarte des in vizita in Romania si stateau vara cate o luna, cand puteau. De fapt nu plecasera niciodata: desi romanii ii considerau nemti, iar nemtii ii considerau romani, iar casa lor tot aici ramasese: multi dintre ei erau primiti in vizita chiar in casa lor, de romanii carora li se repartizase, fara sa fie obligati, ci pentru ca asa se cuvenea.