Roman in Anglia (I). Church Farm Tunstead

"Hello, how are you! Here is your lunch card. You're number 147". Totul parea promitator: multi tineri (desi cam pustiu la ora aceea), cladiri ingrijite, drum de pietris pana la office, cateva caravans... Ajunsesem dupa doua sau trei zile cu trenul de la Iasi la Bucuresti, cu autocarul de la Bucuresti la Londra, si dupa aceea vreo ora-doua cu un alt autocar pana la Norwich, un autobuz pana in Wroxham si taxi pana la ferma. Mai eram cu cineva plecat din Iasi si mi-am cautat cazare intr-una din camerele fermei. O camera cu patru paturi, suprapuse doua cate doua, intr-un sir de baraci dar facute din materiale destul de moderne... o camera care - desi nu era frig afara - imi dadea senzatia de raceala. Un pat era deja ocupat, mi-am ales unul gol de jos si m-am dus sa fac un dus. Pana la dusuri trebuia sa mergi si sa vii de acolo pe afara, lucru pe care il faceam in viteza, mai ales peste cateva luni, in toamna.

M-am intors in camera. Pe cadrul usii a aparut un tanar de culoare, musculos, indesat si cu capul mare, tuns cam ca Bart Simpson. "Hi, I'm Karim. Where are you from?" "I'm from Romania, and you?" "I'm from Ghana". Am aflat ca era a doua oara in Anglia la munca. Eu dorisem din tot sufletul sa revin in Anglia, pentru ca in anul anterior fusesem cu bursa in Birmingham. Mi-a placut foarte mult si am facut totul sa ma reintorc. Inclusiv sa vin la munca in agricultura, in Anglia rurala... eu, un city boy. Biiiig mistake:) Nu sunt rasist, dar nu prea imi convenea ca stau cu un negru in camera. Ma rog, am ajuns sa il cunosc si - desi nu eram pe aceeasi lungime de unda - parea un tanar de treaba. Plus ca mi-a salvat pielea o data, mai tarziu. In acceasi dupa-amiaza a aparut un tanar care in prima zi l-am vazut doar dormind. L-am gasit dormind in camera, si a dormit pana a doua zi. Ne intrebam daca nu e bolnav. Cand s-a trezit am aflat ca e italian, ne-a povestit ca il cheama Roberto, are 18 ani, a venit in Anglia pentru ca se certase cu prietena lui si avusese bani doar de bilet de avion. A ales sa vina la aceasta ferma pentru ca i-o recomandase profesorul de geografie sau de engleza. Nu stia foarte multa engleza si se bucura cand ii spuneam ca poate sa vorbeasca in italiana, pentru ca "noi, romanii", intelegem italiana si cand vorbea in limba lui natala era extrem de vesel si deschis. In engleza era alta persoana, care vorbea rar, preocupata la cuvinte si incruntata. Pentru drumul pana la ferma trebuise sa caute sa faca bani prin Londra, si vreo saptamana s-a oferit la tot felul de job-uri pe care le gasea in timp ce se plimba pe strada. La un moment dat s-a oferit sa ajute la descarcatul unor lazi cu fructe dintr-un camion si cei de acolo l-au placut, i-au dat un pat unde sa doarma, si toata perioada a fumat joint-uri cu ei, ceea ce explica de ce a dormit o zi intreaga - nu numai de la oboseala:)

Inspre apusul soarelui, un amic pe care il cunoscusem in Iasi, inainte de a pleca, m-a intrebat daca nu vreau sa merg la munca. Macar sa vad cum e, inainte sa ma apuc serios de treaba, a doua zi. "Hai!". S-a dus si a vorbit cu supervisor-ul si s-a intors cu raspunsul. Am urcat langa el intr-un van, in spate, pe o bancheta de lemn, langa ceilalti care prinsesera aceasta oportunitate de a mai castiga cateva lire pe ziua aceea. Tot el mi-a explicat ce fel de capsuni trebuie sa culeg: pentru ca sunt pentru supermarket, de vandut proaspete, trebuie alese coapte, fara pete, si fara sa aiba forme neregulate. Am retinut lucrul acesta si rau am facut, pentru ca am gasit rar capsuni (si atunci si mai tarziu) care sa fie "perfecte": unele erau coapte dar ciugulite de pasari, altele erau frumoase dar necoapte, iar altele erau coapte, fara sa fie lovite, dar aveau o forma de "creasta de cocos". Oricum, am mers putin printre randuri, stil "mersul piticului", m-am minunat ce frumoase sunt plantele de capsuni ce ieseau din plasticul pus peste pamant, pe sub care trecea furtunul de plastic ce le uda, m-am mirat de atentia care se da lucratorilor cand se pun paie intre randuri... etc.

Ne-am intors si ne-am dus in "Club"(asa scria de-asupra usii), un fost hambar transformat in bar si sala de mese. Ne-am alaturat unui grup de oameni care radeau si care stateau in jurul unuia mai in varsta ("Hai sa te prezint unui inginer de aici, ca tu stii engleza si o sa ii placa sa vorbeasca cu tine"). "Hello, how are you!" "Hello, you seem to speek English well, how come I've missed you until now?" "I've just arrived, sir" "Oh, this is why. Cheers!" "Cheers!". Nu era greu sa te remarci daca vorbeai engleza bine, pentru ca cei din Europa de Est aveau invariabil accent rusesc.

In fiecare seara, daca nu aveai un job stabil inca, trebuia sa fii atent cand se aduceau tabelele de la office, si sa mergi la panoul iluminat, sa iti cauti numarul (147, tineti minte, nu?) si sa vezi ce ai de facut a doua zi. One-four-seven, one-four-seven, one-four-seven... aha! "E bine la fresh?" "Da, e bine, culegi capsuni ca in dupa-amiaza asta. E bine, se pot face bani buni. Multi vor la fresh, dar nu sunt pusi".

Dupa aceea ne-am intors in "club", am mai stat putin si am mers la culcare. Am dormit fara patura si perna, pentru ca trebuia ori sa le ai cu tine, ori sa le cumperi de acolo. Bani avusesem doar de drum. Maine, o noua zi pe taram englez. Bucuria se amesteca cu putina ingrijorare, pentru ca erau semne care imi aratau ca la International Farm Camp (IFC) Tunstead nu venisem la o bursa de studii. Eram unul dintre primii "capsunari" romani, asa cum sunt numiti acum cei care muncesc in alte tari, in agricultura.

Prezentarea - pe scurt - a Tunstead International Camp, asa cum apare pe site-ul lor => click aici

Cititi mai mult:
Roman in Anglia (II) - Munca => click aici
Roman in Anglia (III) - Oamenii => click aici