Duminica a fost Sf. Ilie, care este ocrotitorul Fortelor Aeriene Romane, si am gasit acest prilej pentru a-l pomeni pe bunicul meu, sergentul Ion Popescu din Valea Muscelului, comuna Patarlagele, judetul Buzau, disparut in 1942 la Cotul Donului, cel mai probabil in luna noiembrie, in zona delimitata de satele Tsutskan, Tsaritsa si Kletskaia.
Plecat din Ramnicu Sarat pentru a fi de fata la Prut la ordinul "treceti Prutul!", a trecut Prutul înspre moarte. Nu am reusit sa aflu detalii despre disparitia sa decat de la mama mea - fiica lui - insa mi-am promis sa scriu la Arhivele Militare de la Pitesti pentru a afla ceea ce au ei referitor la el, in registrele militare.
Ceea ce am aflat au fost putine lucruri despre conditiile militarilor romani de la Cotul Donului si faptul ca incepand cu septembrie si culminand cu noiembrie 1942, soldatii romani au fost decimati de perseverenta armatei sovietice. Am aflat multe lucruri dintr-o scrisoare a Maresalului Antonescu, adresata Generalului Feldmaresal von Manstein. Selectez din aceasta (sper ca cei care nu sunt pasionati de istorie sa aiba rabdare sa citeasca pana la capat):
"Romania si-a oferit aproape totalitatea fortelor ei armate, cu cele mai de seama cadre, cei mai tineri si mai bine instruiti soldati si cel mai modern material de care am dispus, ca alaturi de armata germana, sa contribuie la zdrobirea bolsevismului, indeplinind astfel un rol european, foarte departat de modestele ei idealuri nationale si politice.
Aceasta jertfa generoasa nu trebuie deci privita ca o obligatiune fara restrictiuni. Nimeni nu ne poate cere altceva decat ceea ce noi consimtim a da, intre Germania si Romania neexistand pana la aceasta data nici o conventie, nici politica, nici militara. [...]
- trupele romanesti ale Armatei a 3-a au facut 500-600 km pe jos pentru a ajunge pe front, in timp ce trupele germane au fost duse cu trenul pana in liniile cap de cale ferata, ba mai mult s-a dat ordin Marilor Unitati Romane, ca din garile de debarcare sa le transporte pana la pozitiile de lupta cu putinele camioane de care dispuneau;
-drept dotatie moderna s-a dat diviziei blindate romane 22 care grele germane si 2 companii anticar, i s-a refuzat insa grupul de recunoastere, iar majoritatea - nu totalitatea - diviziilor romane au primit ca unic mijloc de lupta contra carelor o baterie de 6 piese anti car grele cu tractiune hipomobila.
Pentru ca se se arunca un discredit asupra trupelor romane, in special ale Armatei a 3-a, spre completa dvs. identificare, va aduc la cunostinta urmatoarele:
-Mi s-a afirmat ca frontul afectat Armatei a 3-a romane era pe Don, ceea ce ar fi constituit o situatie favorabila.
[...]inamicul avand in mijlocul frontului armatei un cap de pod larg de 70 km si adnc de 25 km. Toate observatoarele erau in mainile lui. Am cerut sa se lichideze acest cap de pod inainte de intrarea trupelor noastre in sector. Mi s-a promis, dar nu s-a facut nimic. Am cerut atunci ca la intrarea trupelor noastre in linie, sa coopereze cu trupele pe care le inlocuim la reducerea capului de pod. Mi s-a promis, dar nu s-a facut nimic. Din contra in masura in care inlocuiam o unitate germana sau italiana, acestea dispareau fara macar sa previna si fara sa spuna unde se duc. Trupele noastre nu au gasit nici o organizare, nici o aparare antitanc, nici o retea de sarma, nici o baraca si au trebuit sa se instaleze intr-o zona fara paduri, cu foarte putine sate sau acoperiri naturale, total secatuite de alimente si furaje de trupele ce ne-au precedat in sector. Ceva mai mult, au fost luate si depozitele care se gaseau in sector, lasandu-ne total numai la discretia aprovizionarilor, care se aduceau cu caii istoviti si insuficient hraniti, de la circa 120 km.
-Am cerut ca dupa intrarea in sector, sa lichidam nu numai capul de pod, dar -printr-un efort comun- sa ocupam si regiunea paduroasa de la nord de Don, care dupa mine era pozitie-cheie si a apararii intregului front din marele cot al Donului, dar si propice adunarii in ascuns a unor forte masive inamice, pentru executarea unui atac in stil mare. Daca pregatirea angajarii fortelor romanesti a avut lipsurile aratate nici nici executia nu s-a aratat la un nivel superior.
Situatia se inrautateste si mai mult prin aceea ca a asupra diviziilor a 13-a si a 14-a infanterie, asupra carora s-a produs efortul atacului inamic, au fost in continuu atacate de la intrarea lor in front si pana la inceperea ofensivei sovitice.
Divizia a 13-a a fost atacata in intervalul de timp de la jumatatea lunii septembrie pana la 18 noiembrie de 32 de ori; in zile si nopti, adeseori consecutive. Divizia a 14-a a fost atacata de 17 ori, in acelasi interval de timp. De aici a rezultat ca la 19 noiembrie divizia a 13-a infanterie avea pierderi de 115 ofiteri si 3648 trupa luptatoare. Divizia a 14-a infanterie avea pierderi de 98 ofiteri si 2163 trupa luptatoare.
- Hrana, materialele de fortificatii, carburantii, munitiunile, materialele necesare instalarii defensive nu au ajuns niciodata sa atinga macar cifra promisiunilor, necum a nevoilor reale. Date si documente se gasesc in insusi raportul colonelului Fink.
-Armata a 4-a, ale carei trupe luptau neintrerupt din luna ianuarie, si-a epuzat si consumat fortele, pastrand initial cu Corpul 6 armata un front de 120 km (de la 20 km pana la 50 km de divizie) si mentinand oamenii in linie pana la limita extrema a puterilor omenesti de 90-100 zile neintrerupt in neincetate lupte.
-Mentionez numai ca Corpul 6 armata a consumat de la ianuarie pana la noiembrie, in afara de efectivele sale, inca 38 batalioane si 11 escadroane.
Daca lipsurile materiale ale Armatei a 4-a au fost in general mai mici decat ale Armatei a 3-a, lipsa combustibilului slabise oamenii pana la epuizare (cazul ofiterilor si soldatilor umbre decorati de d-l general Hoth), iar lipsa de furaje adusese intr-un hal de inanitie totala caii Corpului 6 Armata, ceea ce explica pierderile de material de artilerie in luptele de la sud de Stalingrad.
Imposibilitatea terenului in care a luptat Armata a 4-a este cunoscuta (lipsa totala de resurse si acoperiri, clima grea si nenumarate boli).
Reusita ofensivei rusesti nu se datoreste deci lipsei de eficienta a armatelor a 3-a si a 4-a romane, ci neprevederilor Comandamentului Grupului de armate "B", unei alegeri mestesugite din partea rusilor a zonelor de atac si concentrarii masive de forte in cel mai desavarsit secret.
Comandamentul rus a aplicat efortul sau la vest si la sud de Stalingrad, zone carora Grupul de armate "B" trebuia sa le acorde cu totul alta atentiune. Evenimentele au aratat-o.
Sunt informat, in ultimul moment, ca sunt soldati de-ai mei care au luptat ca niste bravi si care acum sunt impuscati de soldatii d-voastra in incercuirea de la Stalingrad.
Sunt informat ca sunt ofiteri si subofiteri de ai nostri, carora le sunt smulse de la brau revolverele si armele lor de lupta de catre soldati de-ai d-voastra, care au stat mult departe in spatele frontului sau de soldati din unitati de lucratori.
De asemena, mi se raporteaza ca trupele romane aflate sub comandament german sunt supuse unui tratement neomenos. [...]
De ce, daca soldatii Armatei a 3-a nu au reusit sa opreasca atacul rusesc fiindca, "nu s-au batut cum trebuie", nu au reusit nici unitatile germane, diviziile 22 si 14 blindate si divizioanele 611 si 670 de vanatori de care au fost si ele literalmente zdrobite, desi au primit socul dupa ce actiunea inamicului pierduse din intensitate, datorita imprastierii si luptelor cu noi? De acestia au fost bravi si ai nostri au fost fugari? Este cazul sa intreb ce au facut diviziile 62 si 294 de la care, dupa comunicarea Fuhrerului primita la 23.nov. se astepta depresurizarea Grupului Lascar? Se uita probabil ca atacul s-a produs pe o ceata atat de deasa, incat nici un armament pana la tunurile grele nu au putut sa traga, decat cand inamicul a intrat in pozitie si in baterii. Din acesta cauza nici aviatia nu a putut interveni. Nu cred ca alte trupe cu organizare, incadrare, instructie si experienta egala cu ale trupelor romane, ar fi putut face mai mult decat a facut Armata a 3-a, care timp de trei zile si-a mentinut pozitiile, dar a trebuit sa cedeze cand rezervele romane si germane nu au putut nici macar stavili puhoiul rusesc, necum sa-l respinga. "
Un domn prieten mie, chirurg, al carui tata a luptat si el la Cotul Donului, mi-a spus ca tatal sau nu i-a povestit nimic despre acele lupte, si citind cele de mai sus si cateva jurnale ale unor soldati romani care au revenit vii de acolo, am inteles.
Celalalt bunic al meu, Petru Bujor din sat Coplean, comuna Caseiu, judetul Cluj, s-a intors din razboi, insa dupa multi ani de prizonierat (sapte, daca imi amintesc bine), si dupa ce si-a pierdut degetele de la picioare in gerurile din razboi. Spunea ca a fost tinut prizonier intr-o peninsula care semana cu o cizma, si intotdeauna am banuit ca este vorba de Italia, desi nu prea avea cum. Acum banuiesc ca poate fi vorba despre Crimeea sau vreunul din malurile unui lac in Kazahstan - unul dintre lagarele unde au fost tinuti prizonieri romani: Spassk, fiind inchis de-abia in 1950.
Dumnezeu sa ii ierte si sa dea liniste sufletului tuturor eroilor nostri!
2 comentarii:
Si bunicul meu a luptat pina la cotul Donului, unde a fost luat prizonier de catre rusi. S-a intors in tara odata cu trupele sovietice. A fost ranit in lupta, si-a facut datoria fata de tara. A murit fara a fi omagiat, la fel ca marea majoritate a eroilor neamului nostru.
Pacat ca nu stim si nu vrem sa le acordam recunostinta noastra.
Veteranii ar trebui sa fie pretuiti asa cum trebuie, indiferent daca au luptat alaturi de Wermacht sau Armata Rosie, pentru ca au luptat pentru tara lor, Romania. Noi suntem ultimii carora li s-a povestit prin viu grai ceea ce a insemnat Al Doilea Razboi Mondial si de aceea trebuie sa ne cinstim bunicii, pentru ca urmasii nostri vor auzi de la noi ce au facut, indurat si razbit strabunicii lor.
Trimiteți un comentariu